Monica
Peste cripta familiei s-a lăsat azi la orizont o dâră de lumină roșiatică,
Fiara cu trei capete s-a potolit, hrănidu-se bine din trecerea ei peste Styx.
Pulberea de materie stă liniștită în urnele sfinte, aproape de rădacini.
Acum, nu mai poate să zboare pe calea undelor,
Poate doar prin sufletele noastre, neliniștite și revoltate,
Mistuitoare de sentimente uneori…
Dacă ne-am fi gândit o secundă mai mult la ea,
Zbaterea gândurilor ar fi putut salva chiar o lume mai mică,
Cu dumbravă și apusuri de al caror dor ai putea să te și stingi,
Dar noi nu… încă nu.
Ne-a lăsat copilăria, tinerețea și maturitatea
Despletite în orânduiri de cuvinte pe „apa Vavilonului”,
Pe când diagonalele inimii sale stau cruce peste vremuri.
Încet, precum lumânările care-o vor cinsti
Și glasurile de rugăciuni ce vor cânta spre înălțimi,
Încet, se va ridica din abis și va fi pentru o secundă în fața noastră
Privind drept și țintă, așa cum a făcut-o mereu.
Memoria sunetului, tăria vorbelor sunt arme cu dublu tăiș,
Sensibil nu rămâne decât sufletul său, în vizită pe deal la cimitir
Unde-și odihnește pariarhal veșnicia!