În prima duminică de iunie crud, casa Lovineștilor, cu ferestre deschise către verdele oglindit în iazul de la Nada Florilor și către dealurile cu meri dinspre Țarna Mare, primește zborul păsării care reînvie, nu din cenușă, ci din cuvânt, prin volumul antologic de poezie numit neîntâmplător „Pasărea cu o mie de vieți”, al scriitorului Alexa Pașcu.
În Galerie miroase a carte peste care nu praful ci timpul a rafinat arome de trandafir sălbatic și bujor, într-o lumină difuză de abia început de vară, copleșind interiorul de sub draperiile largi.
Cu emoții vădite dar și cu o siguranță a celui care a scos la lumină mai mult de douăzeci de titluri de proză și poezie, experiența înfățișării nemaifiindu-i povară, scriitorul îl are alături în parcursul evenimentului pe domnul profesor Neculai Sturzu, cel care a făcut de altfel și prezentarea volumului.
Plecând de la tumultul interior al celui care creează, domnul Sturzu a ținut să precizeze de ce are în față un volum special. Primul motiv l-ar reprezenta dedicația volumului către fiul autorului, Răzvan, „mutat la stele” mult prea curând. În susținerea celui de-al doilea motiv, domnul profesor vine cu aprecierea efortului unui număr mare de poezii cuprinse în volum, 160, autorul neraliindu-se tendințelor actuale care merg către publicații cu un număr mai mic de poeme, păstrând astfel un stil tradițional de publicare, deși, dacă ne uităm atent la strofe, scriitura versurilor nu respectă doar elementele de prozodie clasică. Al treilea motiv enunțat este chiar titlul volumului, „Pasărea cu o mie de vieți”, pasărea mitică ce renaște din propria cenușă, zborul rămânând nevoia creatorului de poezie către înalt, și, de ce nu, poate nevoia de a fi cu o clipă mai aproape de ceea ce a pierdut definitiv aici, în timpul pământesc.
Cu eleganța obișnuită, dar și cu atenta observație specifică, domnul Sturzu ne poartă în lumea volumului cu exemple de vers, cu trimiteri la criticii clasici pentru a susține nevoia de acuratețe și simplitate în termeni, cu decuparea unor elemente care l-au surprins, cum ar fi verbul „a jărui”, despre a cărui vibrație am putea spune mai mult, nu doar că ar fi născută din mintea maturului cu suflet încă tânăr.
Observă că textul nu e tributar jubilației ci mai degrabă unei tonalități melancolice, cu aspirații spre stelar sau cosmic. Domnul profesor evidențiază spre finalul expunerii un lucru important, fără să facă din aceasta o laudă, ci mai degrabă o constatare, că poezia scriitorului Alexa Pașcu, așa cum este ea în esență, nu mimează trăirile, fie ele senzoriale sau spirituale, ci vin din lăuntrul poetului, din existența celui care o scrie.
Înainte de cuvântul autorului s-au făcut auzite în sala Galeriei mesajele celor prezenți, regăsite în fir de emoție și căldură, prietenie și respect.
La final, domnul Alexa Pașcu aduce în fața audienței crezul dumnealui, acela că poetul trebuie să trăiască pentru el însuși dar și pentru ceilalți, mai ales pentru ceilalți, prin renunțare și dăruire de sine, ca urmare, echilibrul venind din ceea ce oferă lumii, nu din ceea ce vine dinspre ea.
Cartea ca un dar pentru cei prezenți a fost gestul care a închis evenimentul. Se lasă tăcerea în casa Lovineștilor, dar mai ales în cerdacul din spate, unde în sunet de păsări și greieri mai multe lumi se ciocnesc pentru a crea.
CRISTINA BĂRĂSCU
